Autenticitatea

Una din ironiile iubirii este că e mult mai ușor să seducem pe cei de care suntem cel mai puțin atrași, seriozitatea dorinței oprind jocurile necesare nepăsării, atracția creând un sentiment de inferioritate față de perfecțiunea pe care am găsit-o în persoana iubită. Dragostea pentru cineva înseamnă să-ți pierzi toată încrederea în propria valoare. Cine suntem față de ea/el? Cine este ea/el față de noi înșine?

Setea noastră de destin nu este nicăieri mai puternică decât în viața noastră romantică. Prea adesea forțăm să împărțim patul cu cineva care nu ne poate înțelege sufletul, nu putem fi oare iertați dacă trăim cu convingerea că într-o zi ne este scris să întâlnim femeia sau bărbatul visurilor noastre?

Nu ni se poate trece cu vederea o anumită credință superstițioasă într-o creatură ce s-ar dovedi rezolvarea jinduirii noastre neîncetate? Dacă rugăciunile noastre pot rămâne fără răspuns, dacă ciclul sumbru al neînțelegerii reciproce se poate dovedi fără sfârșit, chiar trebuie să atribuim simplei coincidențe întâlnirea cu "prințul" sau cu "prințesa"? Nu, nu trebuie să facem asta, ci putem, măcar o dată, să abandonăm cenzura rațiunii și să interpretăm acest lucru ca fiind nici mai mult, nici mai puțin decât o parte inevitabilă a destinului nostru romantic.

Dacă suntem puși în situația de a fi controlați de către persoana iubită, ducându-ne în postura de "inferioritate", trebuie să ne asumăm o personalitate care să nu fie a noastră, o personalitae seducătoare care să descopere și să reacționeze la cerințele acelei ființe superioare cu care trăim "o poveste de dragoste". Vrem să stăm câteva minute singuri și să ne punem întrebări de genul: "Ce i-ar face plăcere?" în loc de "Ce mi-ar face plăcere?" sau NU: "Cine sunt eu?", CI: "Cine sunt eu pentru el/ea?". Iar în mișcarea reflexivă a acestor întrebări, sinele nostru nu are cum să nu fie afectat de o oarecare rea-credință și lipsă de autenticitate.