Orașul meu

În loc de prefață:

   "Încă din secolul al XVII-lea orașul Târgu Jiu îndeplinea funcția de reședință a județului Gorj. El a adăpostit adesea, în vremuri de restriște, pe unii domnitori ai țării cum ar fi: Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu. În anul 1631 orașul a fost teatrul conflictului dintre trupele boierului Matei Basarab și cele ale lui Leon Vodă Tomșa. În anul 1716, la Târgu Jiu și Bengești au fost înfrânte cetele trimise de către Nicolae Mavrocordat împotriva boierilor ostili turcilor. Împotriva acestui domnitor avea să se lanseze, în 1719 memoriul a 66 de boieri gorjeni către principele Eugeniu de Savoia în care se plângeau de fărădelegile boierilor Băleanu și Știrbei, partizani ai turcilor. La sfârșitul secolului XVIII și la începutul secolului XIX, orașul este supus jafurilor unor bande turcești, pasvangii la 1800, cârjalii și adalăii la 1814-1815.

    În prima jumătate a secolului al XIX-lea orașul este martorul unor evenimente însemnate. Astfel, la 21 ianuarie 1821 venind de la București, Tudor Vladimirescu ajunge la Târgu Jiu, unde găsește elemente favorabile marilor sale planuri, pe care le va susține câteva zile mai târziu pe Câmpia Padeșului. În anul revoluționar 1848, locuitorii orașului, în prezența reprezentanților guvernului provizoriu demonstrează împotriva Regulamentului Organic pe care îl ard pe Dealul Prejbei. Un episod aparte, în istoria bătăliilor de pe Jiu din toamna anului 1916, îl constituie lupta de la Podul Jiului din 14 octombrie 1916. "Aici - spune un document contemporan - bătrânii, femeile, cercetașii și copiii Gorjului au oprit năvala vrăjmașă, apărandu-și cu vitejie căminurile".

   Din rândul populației gorjene s-a ridicat și tânăra eroină Ecaterina Teodoroiu originară din Vădeni, azi cartier al orașului, care și-a dat viața pentru apărarea pământului strămoșesc în timpul luptelor de la Mărășești din 1917. Pentru cinstirea memoriei acesteia, precum și a celorlalți eroi gorjeni în anul 1937 a fost realizat, sub conducerea lui Constantin Brâncuși, ansamblul monumental devenit celebru pe toate meridianele globului.

   În anul 1992 s-a decis înființarea Universității "Constantin Brâncuși" din Târgu-Jiu cu următoarea structură:Facultatea de Inginerie și Facultatea de Științe. Astăzi, Universitatea numără 25 de programe de studii pentru ciclul de studii universitare de licență și 20 de specializări de master universitar." 

Capitolul I - 18.07.2018

                                                   Prezentarea

   Cam asta ar fi în mare istoria orașului Târgu-Jiu. Astăzi, acest oraș s-a modernizat, la fel ca toate celelalte orașe ale României. Dezavantajul orașului meu este reprezentat de locuitori, deoarece aceștia nu deschid ochii să vadă cu adevărat ce locuri frumoase ascunde acest "mic" oraș Târgu-Jiu. Turismul este salvat de către operele Marelui Sculptor Constantin Brâncuși. Cu toate acestea, primăria și celelalte instituții publice nu scot în evidență acest ansamblu, el reprezentând simbolul orașului. Recent, în luna Mai a acestui an, în timpul zilelor Teatrului Dramatic "Elvira Godeanu", regizorul și actorul Mihai Gruia spunea într-un interviu acordat presei locale că nu știe ce se întâmplă cu acest oraș: "Un regizor scoțian mă cheamă să joc într-o piesă scrisă de el despre Brâncuși. Nu e rușinos că vine scoțianul și face o piesă despre Brâncuși. Aici ar trebui să fie milioane de turiști anual. Orașul acesta ar trebui să înflorească. Eu i-aș lua de gât pe ăștia. Băi, nu vreți bani? Sunteți nebuni? Nu vreți să înflorească orașul? Hai să luăm o jumătate de milion de turiști pe an. Asta înseamnă o jumătate de milion de camere, o jumătate de milion de oameni care mănâncă la cârciumi, asta înseamnă locuri de parcare, totul înseamnă. Dacă un milion de oameni vin și cheltuie aici 40 de euro asta înseamnă 40 de milioane de euro, oameni buni. Nu știu ce se întâmplă cu orașul acesta. Nu așteptați să vă ajute guvernul. Descurcați-vă pe plan local, pentru că este orașul vostru. Voi vă veți îmbogăți. Lăsați guvernul în pace. Guvernul nu o să dea sau o să vă dea ceva derizoriu. Haideți să ne amintim de ce s-a întâmplat cu «Cumințenia pământului». (...) Faceți voi. Nu așteptați de la ei nimic. Fiecare locuitor din Târgu Jiu ar avea de câștigat". Mă întreb și eu, oamenii ăștia nici de data asta n-au deschis ochii?! Sincer, nu cred... Sper ca într-un final, oamenii vor face ceva în privința asta. Altfel, Târgu-Jiu va rămâne "un simplu oraș" și atât. El merită mai mult.

   Ansamblul "Brâncuși" este dispus pe "Calea Eroilor". Începe din Parcul "Coloana Infinitului", unde atracția parcului o reprezintă "Coloana Infinitului" :)). Coborâm pe "Calea Eroilor" și vedem Biserica Ortodoxă "Sf. Petru și Pavel". Ajungem în Parcul Central unde sunt dispuse pe aceeași axă Masa tăcerii, Aleea scaunelor și  Poarta sărutului. Acest ansamblu este un omagiu adus eroilor căzuți în timpul Primului Război Mondial, proiectat și construit de Constantin Brâncuși. Astfel, cele patru componente sculpturale - Masa tăcerii, Aleea scaunelor, Poarta sărutului și Coloana fără sfârșit (Coloana Infinitului) - sunt dispuse pe aceeași axă, orientată de la apus spre răsărit.
   La intersecția străzii principale Unirii cu mica stradă 16 Februarie am copilărit eu. Într-un vechi bloc de 20-25 de ani, tocmai renovat. Părinții mei sunt profesori, tata de matematică, iar mama de geografie. :)) aproape toată familia mea a avut tangențe cu școala: ba profesor, ba învățător, ba educator... Nu mă plâng, știu foarte bine că am copilărit și am fost crescut într-o bună familie, alături de oameni ce mă iubesc. Sora mea a trecut în al doilea an de facultate, studiind la Politehnica București - Automatică. Pe mine mă așteaptă clasa a douăsprezecea, un an foarte important din viața mea. Îmi doresc să continui pe teatru, găsindu-mi pasiunea aceasta la începutul liceului. 

   Sunt fericit că m-am născut în Târgu-Jiu. El a fost și este un oraș foarte liniștit în zilele de astăzi. Din istoria pe care am citit-o, orașul Târgu-Jiu a fost "un câmp de luptă", după care lucrurile s-au liniștit, războiul s-a terminat, iar locuitorii și-au văzut în continuare de viețile lor, cu bune și cu rele.

Capitolul II - 21.07.2018

                                                    Copilăria

   Când eram mic țin minte că îmi plăcea foarte mult să stau la chefurile celor mari. Nu știu ce mă atrăgea mai mult, muzica pe care o ascultau, sau pur și simplu atmosfera care se crea. La fiecare chef pe care-l prindeam cu ai mei :)) dansam pe fiecare melodie ( :)) talentat de mic sau mai bine spus, nebun ). Culmea, reușeam să-i fac pe cei mari să râdă, simțindu-se mult mai bine în compania mea, cel puțin așa mi se spunea. 

   Eram prin primăvara anului 2007, iar mama și tata ne-au luat pe mine și sora mea la un mini chef care s-a terminat cum nu se putea mai bine: majoritatea "tinerilor" se piliseră, după care toți au început să danseze. Nimeni nu mai stătea la masă, toată lumea era în picioare.  Acel chef mi s-a întipărit în minte și cred că nu-l voi uita niciodată :)). Știu, pare ciudat că îmi voi aminti întotdeauna de acel eveniment :), dar totuși ele vor rămâne amintiri din copilăria mea. 

   Pe lângă chefurile cu ai mei, iubeam încă de mic muzica, orice gen de muzică: muzica populară, hip-hop, jazz, rock, pop, chiar și rock'n roll. Ascultam la petreceri chiar și manele :)) ( și știu că nu e relevant pentru un viitor actor :), dar ce să faci, la petreceri se ascultă și ca să intru în rândul lumii a trebuit să dansez. Chiar nu este rău. Nu am nimic cu maneliștii și chiar nu-i înțeleg pe ceilalți oameni. Mă refer la cei ce nu-i suportă.). De fapt, eu sunt o persoană care iubește aproape totul, de la oameni la cele mai nesuferite lucruri sau persoane. Și-n acele cazuri, bineînțeles mă supăr, dar imediat îmi trece. Într-un fel îmi place chestia asta, dar faptul că sunt credul și că pun botul la toate vorbele aruncate în vânt este un dezavantaj (pentru asta tata mă face botanist :)))))))))))) ). Principala mea calitate o reprezintă sensibilitatea. În unele cazuri mă poate ajuta foarte mult, cum ar fi actoria sau în diferite situații de comunicare :), dar ea nu este la fel de folositoare dacă cineva mă învinuiește sau ma atacă verbal :(. 

   În fiecare vară a copilăriei mele, iubeam zilele petrecute la țară (Cum mergi spre Târgu-Jiu, înainte de a intra în Drăgoieni, se află o intersecție, iar la dreapta intri în comuna Bălănești. Imediat urmează satul Glodeni. Acolo am copilărit în cea mai parte.), fiindcă aveam cu cine să mă joc. În sat găseam mulți copii de vârsta mea. Ne formasem un grup (știți și voi: copiii de la țară), iar cu ei reușeam să fac cele mai mari prostii. Țin minte că o dată m-am dus cu vărul meu, Vlad și cu încă doi tovarăși (Bogdan a lu' Leta și Ciobanu' - așa li se spuneau în sat) să facem o baie în Amaradie (Amaradia Pietroasă este un afluent al Jiului ce trece pe lângă Glodeni). Am ajuns, am făcut și o baie fiindcă era undeva la mijlocul lui iulie. Vărumiu și Bogdan se duseseră pe un mic pod construit deasuprea râului să pescuiască (mai mult sportiv, că în Amaradie nu prea se găsesc pești mari, albituri în cel mai bun caz, dar la tigaie cică-s delicatesă). Rămăsesem cu Ciob pe mal, fiindcă pe noi nu ne pasiona pescuitul. Nici pe Bogdan nu-l pasiona, dar iubea să-l enerveze pe Vlad cât timp pescuia. Nu trecuseră două minute până când Bogdan l-a observat pe nea Poldi (ca în orice sat din România, există un bețiv...nea Poldi era cunoscut în tot satul pentru experiențele sale în stare de ebrietate) care de data asta nu părea că băuse. Nea Poldi l-a văzut pe Bogdan și imediat a început să-l înjure fiindcă cu o seară în urmă  Bogdan se furișase la el în grădină să fure câteva mere dulci :)) . Alergând Bogdan pe pod, o secundă i-a trebuit ca să calce strâmb și să pice fix în apă. "Prost să fii, noroc să ai"! N-a pățit mare lucru, scăpând doar cu o zgârietură pe picior. Bineînțeles, Bogdan a început să-l certe pe nea Poldi, iar bătrânul nu mai avea mult până să plângă. Într-adevăr se speriase rău. Asta a fost una dintre cele mai mari sperieturi pe care le-am trăit la țară.

   Dar hai să las țara și să vă povestesc despre Târgu-Jiu. Știu că în fiecare seară de vară ieșeam împreună cu familia mea afară. Ne plimbam pe centru, prin parc și țin minte că aproape de fiecare dată mama ne cumpăra mie și Adei vată pe băț. Era o mare bucurie pentru noi doi când eram mici. Serile de iarnă ni le petreceam în casă la căldură, cu cozonac și vin fiert cu scorțișoară. Iubeam iarna fiindcă iubeam zăpada. Iubeam să mă dau cu sania când eram mic. Acum zăpada nu prea mă mai încântă. :))

   Tata m-a învățat încă de mic să fiu microbist. Echipa noastră favorită era Universitatea Craiova. La vârsta de 6 ani tata m-a dus la un meci de fotbal amical al Universității jucat pe stadionul "Tudor Vladimirescu" din Târgu-Jiu contra echipei din Sibiu. Eram foarte fericit fiindcă am avut ocazia să-l văd pe Wobay sau pe Florin Costea, "vedeta echipei". Surprinzător la acel meci a fost numărul de spectatori, stadionul fiind aproape plin la acel amical. Dovadă că Universitatea Craiova a fost iubită foarte mult în Târgu-Jiu. Spun că a fost iubită, deoarece din 2013 fanii acestei echipe senzaționale s-au împărțit odată cu apariția Clubului Sportiv 'U' Craiova. Și uite așa fotbalul din bănie a cam dispărut. Nici echipa Pandurii Târgu-Jiu nu mai este ce a fost. În 2013 jucam (spun jucam fiindcă țineam și cu ei, fiind echipa orașului meu, dar nu la fel de mult cum țineam cu Știința) în grupele Europa League, iar acum Pandurii joacă în Liga 2 din România. În copilărie Universitatea Craiova a însemnat foarte mult pentru mine. Din păcate am suferit foarte mult când "băieții" de la FRF au dezafiliat echipa în 2011 și au înființat pe nedrept clona în 2013: "Club Sportiv 'U' Craiova 2013". Speranțele s-au aprins anul trecut în vară când fostul patron al Științei a readus-o pe 'U' din nou în fotbal, dar în Liga 4. Nu ca acei hoți care au înființat clona în 2013, începând să joace din Liga 2. Cam atât despre bucuria mea pentru fotbal. Nu vreau să intru prea mult în detalii, fiindcă aș fi în stare să scriu romane întregi despre acest subiect. O lăsăm așa pentru că se supără fanii clonei.

   Tot în copilărie, dar și acum iubeam sărbătorile (Crăciunul, Învierea Domnului, etc.) când ne strângeam cu toții la masă, în sufrageria bunicii mele. De fiecare dată când verișorii mei de la Pitești vin în Târgu-Jiu ne strângem cu toții la masă și discutăm despre orice subiect. Atmosfera este mult mai frumoasă de sărbători. De Crăciun așteptam să vină moșul cu daruri, fiind foarte nerăbdător să văd ce voi primi. Acum sunt fericit doar când ne strângem cu toții la masă. Nu contează ce îmi aduce Moș Crăciun :)). Contează doar să fii fericit alături de familia ta. 

   Iubeam mijlocul verii atunci când ne duceam în vacanță la Slobozia, la ceilalți bunici, bunicii din partea mamei. Era o bucurie de nedescris și pentru frații Stroie :), dar și pentru bunicii mei. Totuși ei ne vedeau o dată pe an. După care o săptămână, două săptămâni plecam cu ai mei la mare. Cel mai frumos loc din România este satul Sf. Gheorghe din deltă. De unde vă și scriu acum. Plaja din  Sf. Gheorghe este una dintre cele mai curate plaje din România, marea fiind foarte curată aici. Aici nu contează dacă ești turist sau sătean, oamenii oricum te salută pe stradă respectuos. Stăm ce stăm la mare, stăm ce stăm la bunica, iar în jur de 10 august ne întoarcem acasă, ca în fiecare an de altfel.

   Cam atât despre copilăria mea. Pot să spun că am avut o copilărie foarte fericită într-un oraș frumos, cu oameni liniștiți, alături de cea mai frumoasă familie din lume. :)

Capitolul III - 25.07.2018

                                                   Adolescența

   Țin minte și acum prima zi din clasa a IX-a. Gânduri, emoții, sentimente și toate acestea pentru prima zi de liceu. Am ajuns în curtea școlii și m-am întâlnit cu foștii mei colegi, unii dintre ei chiar actuali. Domnul director ne-a chemat pe noi, bobocii, în amfiteatrul școlii. Așteptam să văd în ce clasă am intrat și să-mi cunosc noii colegi. Emoții peste emoții și pentru elevi, dar și pentru profesori. Doamna dirigintă ne-a strigat și ne-a condus spre clasă (15E)  pentru a face cunoștință. Eu, bineînțeles, m-am pierdut de grupul clasei mele așa că am întârziat (v-am mai spus că sunt cam tolomac :)))))) ). Cu buchetul de flori în mâna dreaptă, am intrat, i-am dăruit buchetul doamnei diriginte, iar după aceea mi-am privit noii colegi cuprins de emoții :). M-am așezat în bancă lângă o fostă colegă din generală. Doamna dirigintă ne-a prezentat orarul, iar după aceea am luat masa cu toții la Hanul Domnesc. Acolo am făcut cunoștință cu noii colegi, împrietenindu-mă cu câțiva dintre ei.(Nu cred că poți să fii "tovarăși" cu toți colegii, mai ales că am în clasă ultimii țărani, știți și voi acei colegi care vor să intre în rândul lumii, dar ei sunt pe dinafară total. Nu o să dau nume. :)) ) A doua zi, înainte de ore am ieșit pe Calea Eroilor, în Irish Pub cu cei mai de treabă colegi. Unii dintre ei mă cunoșteau de la mama :))), fiind foștii ei elevi. Urma o săptămână în care făceam cunoștință cu toți profesorii. Doamna dirigintă, da, doamna dirigintă este și va rămâne una dintre cele mai bune diriginte din lume. O doamnă profesoară de limba română cumsecade, care, cred eu, își iubește meseria și mai ales își iubește elevii (noi fiind și "copiii" dumneaei, cred cu tărie că aceasta ne iubea și ne iubește foarte mult, unii dintre noi fiind crescuți de dânsa din clasa a V-a). Prima oră din liceu: matematică. Domn' profesor m-a scos la tablă și mi-a spus: "Uite Dragoș, te duci acasă și îi spui tatălui tău că ai fost primul copil scos la tablă, la matematică în liceu" :)))))))). 

   În restul săptămânii am avut plăcerea să fac cunoștință cu doamna profesoară de fizică, o profesoară foarte de treabă, o profesoară foarte bună, care predă extraordinar și te face să înțelegi totul mult mai ușor. Doamna profesoară de chimie, la fel, o profesoară demnă de Colegiul Național "Tudor Vladimirescu", o profesoară corectă și care încearcă să-i ajute chiar și pe cei care nu au note bune la dânsa (eu de exemplu). Doamna profesoară de informatică este una dintre cele mai bune profesoare, și ea încearcă de fiecare dată când ești în dificultate să înțelegi mult mai bine acea problemă pe care ai întâmpinat-o. Pe ceilalți profesori îi știu încă din clasa a V-a. Cu ei am crescut, dar cu doamnele profesoare de fizică, chimie și informatică am început să studiez de la începutul liceului.

   Nici nu știu când au trecut trei ani de liceu. Trei ani în care am învățat, în care m-am distrat alături de colegii mei. De fiecare dată când ieșeam pe afară cu colegii mei mergeam în Forum (un bar de pe Calea Eroilor), unde stăteam până seara târziu la taclale. La școală nu se întâmplă mare lucru. Ore peste ore, teme peste teme, dar totuși, dacă n-ar fi ele, nu ar mai exista liceul. Cred că este cea mai frumoasă perioadă a vieții. Este perioada în care fiecare dintre noi ne maturizăm și încep să vedem lumea cu alți ochi.

   Am o pasiune foarte mare pentru actorie încă din clasa a X-a. Anul acesta am mers la cursurile de actorie de la Școala Populară de Arte din Târgu-Jiu. La cursuri am fost pregătit de actorul Pompiliu Ciochia, actor al Teatrului Dramatic "Elvira Godeanu". Pasul următor, zic eu, l-am făcut în martie când am aflat că în liceu se va înființa o trupă de teatru. Așa că m-am dus la casting. Am avut puține emoții, dar într-un final am intrat în trupă. Coordonatoarea noastră, actrița Simona Urs, a ales pentru prima noastră reprezentație piesa de teatru "Antigona" - Sophocles. Am avut două reprezentații în Piața Prefecturii din Târgu-Jiu și o reprezentație în amfiteatrul liceului nostru în cadrul evenimentului intitulat "Noaptea albă a Tudorului". Sper ca în anul viitor să urcăm și pe scena teatrului. Ar fi un pas foarte mare pentru mine în actorie, mai ales că anul următor voi avea și admiterea, dar cum au spus mari actori precum Horațiu Mălăele sau Maia Morgenstern: "nu este nevoie de experiență pe scenă ca să intri la teatru, ci doar de talent". Cred totuși că la admitere fiecare persoană care-și dorește cu adevărat să intre are nevoie și de o sclipire.

   Adolescența a fost momentul când mi-am luat la revedere de la copilărie. Cred că adolescența este vârsta unei mari confuzii si incertitudini . Un picior este încă în copilărie, căutând încă sprijinul părinților, iar celălalt în încercarea de a fi adult, de a fi independent, de a decide singur. Mersul adolescentului este un pas înainte, doi înapoi sau doi pași înainte, unul înapoi.  Adolescenții gândesc scurt și precis adică mai mereu in extreme: bun sau rău, grozav sau groaznic. De aceea întotdeauna prietenii sunt cei pe care se bazează, opiniile lor fiind foarte importante. Sincer, în perioada adolescenței mi-am făcut foarte mulți prieteni, prieteni cu care ies în oraș, prieteni cu care am atâtea amintiri frumoase. De fiecare dată când mă cert (amical) cu vreun prieten am senzația că s-a supărat pe mine și crezând asta, imediat îmi cer scuze. Dar o fac degeaba, fiindcă el nici măcar nu se supără. Nu știu, de fiecare dată am senzația aceasta :). Și știu că nu este ok. 

   Sper din tot sufletul ca anul școlar 2018-2019 să fie unul foarte bun, cu realizări atât la școală cât și în trupa de teatru. Cât despre admiterea la teatru, mă voi pregăti din răsputeri ca să fac o surpriză mare atât părinților mei, cât și doamnei diriginte. Să nu uit să o menționez aici și pe doamna Simona Urs, coordonatoarea trupei care ține foarte mult la noi.  

Capitolul IV - 27.07.2018

                                                         Epilog

   Poate că vă întrebați de ce se numește "Orașul meu" când eu v-am povestit aici amintirile mele. Păi, cum să vă spun, fiecare amintire reprezintă o casă. Iar în acea casă se regăsesc toate sentimentele pe care le-am trăit odată cu acea amintire.

   Astfel, fiecare amintire este reprezentată de câte o casă, iar locuințele acestea formează un oraș. Orașul meu! :) Cu bune, cu rele, acesta este orașul meu. Și mi-a plăcut să trăiesc în orașul acesta, și-mi place. Un oraș liniștit, cu oameni buni, cu care am atâtea amintiri frumoase. Mulțumesc prietenilor mei, aceștia au fost și sunt mereu aproape de mine (se știu ei foarte bine :) ). Și nu în ultimul rând, mulțumesc familiei. Familiei mele  în care am crescut alături de sora mea. Părinții mei, ambii fiind de meserie profesori, au știut cum să mă crească și cum să mă educe. Și le mulțumesc din tot sufletul meu. :) 

   (Și aștept următorul an cu nerăbdare. Un an în care voi trage tare ca să intru la actorie. Eu v-am pupat și sper că v-au plăcut amintirile mele. :) )

   Cum v-am obișnuit. :) ceva de liceu... :)))