Singur

    Nu vreau să merg acasă. De fiecare dată când intru în apartament, lumina e stinsă. De fiecare dată mama și tata se ceartă non-stop, după care se îmbracă și pleacă separați în diferite cluburi, întorcându-se acasă a doua zi dimineața.

    Intru în sufragerie și nu-i văd, pesemne că iar s-au certat și au plecat. Îmi e foarte greu să pășesc spre camera mea. Cu fiecare pas simt cum îmi bate inima tot mai tare, cu greu ajungând în fața camerei. Deschid ușa și e beznă. Parcă sunt înghițit de o gaură neagră. Mă simt singur...sunt singur. Aprind lumina, dar parcă tot este întuneric. Sufletul meu este negru văzând că părinții mei mă lasă baltă în perioada în care am cea mai mare nevoie de ei, perioada adolescenței. Parcă aș trăi fără ei...

    Mă așez în pat și încerc să adorm, însă nu reușesc pentru că mă gândesc la mine, la cât de singur sunt, simțind cum aproape îmi explodează inima. Adorm. Dis de dimineață aud cum cineva bate la ușă, dar nu deschid. Știu că sunt ei, părinții mei, ajungând împreună acasă, împăcați. Ca în orice altă dimineașă de altfel. Dar nu, nu le deschid ușa. Dacă deschid, viața mea va continua așa și nu mai vreau, nu mai pot să trăiesc așa.

    Dintr-o dată nu se mai aude nimic, dar totuși simt că ei așteaptă să mă trezesc și să le deschid ușa. Nu fac asta... Sunt singur!